Care sunt cele 3 procese comune de fabricație a elementelor de fixare? România

Elemente de fixare sunt componente esențiale utilizate în diverse industrii, consumul zilnic ajungând la sute de miliarde. Într-o singură mașină, se folosesc de obicei peste 2,000 de elemente de fixare. Acest articol va examina diferitele tehnici de prelucrare pentru aceste elemente de fixare și materialele asociate fiecărei metode.

I. Cold Heading

Cold heading este principala tehnică de prelucrare utilizată în fabrica noastră pentru fabricarea elementelor de fixare.

Această metodă folosește mașini cu cap la rece pentru a crea șuruburi, șuruburi, piulițe, nituri și știfturi. Eficiența producției de captare la rece este deosebit de mare, cu o medie de 120 de bucăți pe minut, cu echipamente avansate capabile să depășească 300 de bucăți pe minut. Ca urmare, peste 95% din șuruburile disponibile pe piață sunt produse folosind această tehnică. Procesul presupune deformarea plastică a materialului la temperatura camerei, transformând sârmă rotundă în semifabricate la rece. Aceste semifabricate sunt apoi supuse laminare cu filet, tratament termic, tratament de suprafață și alte procese de finisare pentru a produce produsul final. Deoarece prelucrarea are loc la temperatura camerei, sunt selectate materiale cu plasticitate superioară.

avantaje:

1. Eficiență ridicată a producției, ideală pentru producția la scară largă.

2. Utilizare excelentă a materialului, deoarece generează de obicei deșeuri minime.

3. Produsele prezintă o integritate puternică a liniei de curgere a metalului, proprietăți mecanice și rezistență la oboseală, deoarece nu necesită prelucrare suplimentară.

Dezavantaje:

1. Componentele complexe necesită mașini de captare la rece cu mai multe stații, care pot fi costisitoare.

2. Costul de formare a matrițelor este relativ mare în comparație cu alte metode.

3. Nu este potrivit pentru prelucrarea pieselor mari sau lungi.

II. Forjare la cald

Această tehnică este utilizată în principal pentru prelucrarea șuruburilor și știfturilor prin prese de poanson și prese hidraulice. Are o eficiență de producție mai mică, iar încălzirea materialelor înainte de turnare poate duce la oxidarea suprafeței, rezultând un aspect neatractiv pentru piesele expuse. Prin urmare, este adesea necesară prelucrarea suplimentară pentru a îndeplini specificațiile. Procesul presupune încălzirea materialului la temperaturi ridicate pentru a-l înmuia, urmată de turnarea într-o cavitate. Majoritatea materialelor devin maleabile la temperaturi ridicate, ceea ce elimină necesitatea unui tratament special, cu condiția ca proprietățile mecanice dorite să fie atinse prin tratament termic.

avantaje:

1. Capacitatea de a procesa piese mai mari și mai lungi.

2. Cerințe mai mici de investiții în echipamente.

Dezavantaje:

1. Eficiență redusă a producției.

2. Rezultă suprafețe neuniforme și neatractive.

3. Probleme de toleranță și bavuri care necesită prelucrare suplimentară.

4. Cel mai potrivit pentru modele simple; piesele complexe necesită pași suplimentari de prelucrare.

III. Prelucrare

Această metodă cuprinde strunjirea, frezarea, găurirea, tăierea și alte tehnici de prelucrare, rezultând o eficiență foarte scăzută de prelucrare. Materialele utilizate în acest proces trebuie să fie capabile să sufere tratament termic pentru a obține performanța necesară.

avantaje:

1. Atingerea toleranțelor dimensionale optime, făcându-l potrivit pentru componente cu cerințe stricte de toleranță.

2. Capacitatea de a produce un număr limitat de mostre personalizate realizate manual.

Dezavantaje:

1. Eficiență extrem de scăzută, ceea ce îl face nepotrivit pentru producția de masă.

2. Costuri ridicate de procesare.